Cu două săptămâni înaintea Crăciunului, Raul era foarte tulburat. Nu din cauză că se gândea că Moşul nu-i va aduce multe cadouri frumoase, aşa cum fac alţi copii, ci din cauză că mămica sa stătea la pat. El ştia că numai o operaţie foarte scumpă in Germania îi va fi folositoare, însă nu aveau banii necesari. Elevii din şcoala lui Raul făcuseră deja o surpriză pentru a-l ajuta pe aceasta să plece în Germania. Copii au strâns suma necesară şi i-au dus-o a doua zi lui Raul. După ce au făcut rost şi de un ghid de călătorie, cei doi, Raul şi mama lui au plecat cu avionul spre Germania. Când au ajuns, s-au oprit puţin pentru a admira un pic oraşul. Au fost fascinaţi, dar s-au grăbit pentru a ajunge la spital din Germania. Peste câteva zile aceasta avea să se recupereze după o operaţie reuşită. Ajunsă în camera de hotel mama i-a spus: - Bună, dragul mamei. Vezi, acum sunt bine. Ţi-am spus că nu voi rămâne întotdeauna în scanul cu rotile. Cu lacrimi în ochi, copilul îi spuse mamei sale: - Mamă, dacă ai şti ce fericit sunt... -Ştiu dragul meu, ştiu. Nu trebuie să plângi pentru că acum sunt aici, cu tine. Plus că mâine este ajunul Crăciunului şi avem o grămadă de lucruri de făcut. -Ai dreptate, mămico. Haide să ne organizăm. Eu voi cumpăra un brad pe care îl voi orna cu tot ce trebuie. Apoi, mă voi duce la cofetărie şi voi lua cel mai frumos cozonac. - Dar... -Niciun dar, mamă. Tu nu ai voie să faci efort. -Bine. Nu voi face eu cozonac, dat nişte prăjiturele cu scorţişoară... După ce găsi ceea ce căutasese întoarse acasă, împodobi bradul şi agăţă de sobă un ciorap colorat în care Moş Crăciun îi va pune jucăriile pe care şi le-a dorit.. Mama adormise demult, iar el a mai rămas un pic treaz pentru a pune la punct toate detaliile. Până la urmă s-a dus şi el la culcare. Deodată, băiatul auzi un sunet straniu şi o umbră îi apăru în faţa ochilor. Se aprinse o lumină şi un ursuleţ mare de ciocolată îşi făcu apariţia. Fără a spune nimic, ursuleţul îl luă către un tărâm magic. - Ajutor, strigă Raul, însă nimeni nu-l poate auzi. -Nu e nevoie să ţipi. Nu o să-ţi facă nimeni rău, spuse ursuleţul. Am venit doar ca să te felicit şi să-ţi arăt ce fel de Crăciunuri vei avea în continuare. Şi într-adevăr lui Raul i se arătă Crăciunul de anul viitor, dar spre surprinderea lui nu erau în casă decât el şi bunica. Pe mama nu o vedea. Se gândea că poate era plecată la cumpărături să ia un brad, aşa că îl întrebă pe ursuleţ unde îi mama. Acesta îi răspunse pe un ton rece: a fost dată dispărută. şi nu ştie dacă mai trăieşte. - Dar... De ce? întrebă cu lacrimi în ochi lui Raul. - Pentru că nu ai avut grijă de ea aşa cum ai pomis, aplecat de acasă. - Dar ce i-am făcut? - Nu ai fost cuminte aşa cum i-ai promis, de la un timp nu mai învăţai şi ea se săturase până peste cap de atitudinea pe care o aveai. Parcă vroiai să te răzbuni pe ea. - Du-mă înapoi!!! Te implor. Nu mai vreau. Dacă asta este dorinţa... aşa va fi. Raul se întoarse din nou în pătuţ calduţ, din camera de hotel. A doua zi când se trezi se simţă ameţit. Nu ştia ce să facă, deoarece îl durea foarte tare capul. Alergă până la mama lui în cameră şi o văyu dormind liniştită. Fusese doar un coşmar sau poate nu. Fericit, o strânse în braţe şi îi promise că va fi mereu cuminte şi că va avea grijă de ea.
Animalul meu preferat este căţelul. Pot să spun că iubesc toţi câini , dar cel mai mult îl iubesc pe Bobiţă . Căţeluşul meu este alb cu pete maro şi foarte jucăuş. Eu m-am ataşat foarte repede de el şi pot să spun: câinele este cel mai bun prieten al omului. Câinele meu îi place foarte mult să alerge prin curtea buniciilor. Deşi eu numai am bunicii eu ştiu că ei tot timpul văd ce fac eu şi mă veghează de acolo unde sunt ei. Dar totuşi...vorbeam despre căţeluşul meu. Îi place să fie alintat. El mănâncă de toate. .De asemenea, Bobiţă este un câine foarte inteligent. Ascultă de comenzile pe care i le dau şi a învăţat să înţeleagă ce i se spune. Sunt foarte fericită că îl am, pentru că mă înveseleşte de fiecare dată, când sunt tristă.
Chiar dacă nu vorbeşte, eu ştiu că şi el mă iubeşte la fel de mult cât îl iubesc şi eu.
Aici aştepta să îi fac poză.
miercuri, 29 decembrie 2010
Dacă tu crezi că voi putea
Vreodată intra în inima ta
Te aştept până mă vei chema
Nu vei regreta.
Te iubesc, şi tu ştii
Ai rămas în sufletul meu.
Te iubesc, tu nu ştii
Că sufăr mereu.
Undeva te păstrez mereu în inima mea Ştii că nu te pot uita.
Am sperat că-mi vei da toată dragostea ta
Dar eu nu te pot avea.
Dacă meditez puţin la fotografia pe care am privit-o de atât de multe ori , realizez că de fiecare dată când o văd mi se pare...diferită. Râdeam. Aş putea spune că e singurul lucru plăcut pe care îl mai ştiu din copilăria mea. Ajung să cred că, atunci când eşti mai mic... eşti mai fericit. Înfine... La un moment dat ne întrebăm cine suntem? Şi asta pentru că nu mai avem amintiri plăcute... de niciun fel. Totuşi trecutul nu e mort. Nu e nici măcar trecut. Noi îl desprindem de noi şi ne facem că nu-l cunoaştem. Probabil că avem motive să nu vrem să ştim nimic despre noi sau poate nu vrem să ştim chiar totul, ceea ce inseamnă, de fapt, acelaşi lucru. Ajung într-un punct critic şi mă intreb de ce îi îndepărtez pe toţi de lângă mine de parcă mi-aş dori acest lucru. În fiecare zi pierd pe cineva apropiat. Prin comportamentul meu stupid îi rănesc pe cei care poate au fost singurii car mi-au vrut binele. În final mă pierd pe mine însumi şi rămân singură. Fără vise, fără speranţă, fără dorinţa de a mai trăi. Şi... toţi te întreabă ce-i cu tine şi par să-ţi fie aproape, dar pe cine minţim? Ei nu au fost niciodată acolo, iar asta nu face decât să mă doboare tot mai mult. Toţi cei care cred că vor să mă ajute, mă ucid puţin , câte puţin şi rămân singură. Sunt doar eu... un înger fârâ aripi frânte... Şi nu contează prin ce trec, întotdeauna există o speranţă.
Mâ gândeam că ar fi mai bine să mor, să accept să tac şi apoi să trezesc doar vocalele să nu-mi zgârâie buzele că abia le desprind şi... mă gâdila vara mi-e teamă să râd... ador iubirea... şi... scotocesc buzunarele să-mi scot cheia.
Era seara putin trecut de ora noua,
